Despre Alexandr Ivanov am auzit prima dată la Frankfurt. Boris Groys, cunoscutul filozof şi estetician, profesor la Karlsruhe şi autorul faimoasei cărţi, Stalin – opera de artă totală, mi-a povestit despre el lucruri impresionante. Saşa Ivanov nu doar că face parte dintre acele puţine „minţi sclipitoare“ care au mai rămas în Rusia postsovietică, ci este cel care a reuşit să aducă în dezbatere teme majore, într-o perioadă în care marea parte a intelighenţiei ruse era fascinată de Kremlin şi se ocupa doar de „acumularea“ de capital şi funcţii. Saşa Ivanov a reuşit, în calitatea sa de editor şi „intelectual public“, să descopere autori, să-i impună şi chiar să producă adevărate fenomene literare şi cultural-politice. De unde să începem? Hai să vorbim puţin despre contextul cultural postsovietic, despre ce înseamnă el şi care este situaţia actuală a culturii ruse. Întrebarea cea mai dificilă: cînd a început acest „acum“ al contextului rusesc contemporan (cultural, politic etc.)? Mi se pare că, la un moment dat, sintagma „postsovietic“ a încetat să mai descrie fenomenele care aveau loc atît în Rusia, cît şi în Ucraina, România, Polonia. Acest termen s-a învechit, deşi mulţi dintre noi, din obişnuinţă, îl mai folosim încă. De pildă, acum patru ani, cînd am vizitat Bucureştiul, m-am dus să văd Muzeul Ţăranului Român, iar după ce am admirat geniala colecţie de icoane pe sticlă, de sculpturi în lemn şi alte adevărate capodopere, am descoperit că la subsol era o expoziţie, care avea ca temă atrocităţile comunismului românesc şi consecinţele acestuia (care a avut ca finalitate distrugerea culturii vechi, ţărăneşti, tradiţionale). M-a mirat foarte tare antisovietismul primitiv, „rugos“ oarecum, al acelei expoziţii. La fel cum ar fi arătat o expoziţie, bunăoară, a procesului „parcelării“ pămînturilor în Anglia secolului al XVI-lea: fotografii cu sărăntoci, spînzurători cu